Cu gândul la celebrarea Paștelui, o celebrare extraordinară pentru noi, credincioasele, mi-am adus aminte de Maria Magdalena, aleasă de Dumnezeu să fie primul martor al Învierii Lui. Ce minunat și totodată uimitor! Într-o lume și cultură atât de nefavorabilă femeilor, Dumnezeu, prin Domnul Isus, alege ca Maria să îi fie primul martor în acea zi atât de specială pentru noi și creștinătate. Scena relatată în Evanghelii este impresionantă ori de câte ori o citim. Maria, Maria care a fost eliberată prin puterea Domnului de o viață păcătoasă, stă acum în fața mormântului. E atât de întristată și copleșită de toate evenimentele ultimelor zile, încât se uită la Domnul Isus și nu îl recunoaște. Desigur, lacrimile îi inundă ochii, îngreunându-i privirea. Foarte interesant: Domnul nu o dojenește . . . nu îi spune, „Sunt Eu – nu mă recunoști?” În schimb, îi rostește numele: Maria. În rostirea numelui, îi subliniază identitatea în El, prin jertfa Lui.
Dar de ce este relevant acest lucru pentru noi? Trăim vremuri în care, mai ales în cultura din Vest, cultură de care suntem si noi influențați, ne lovim mereu de acest aspect al identității: „Cine sunt?” „Ce fac?” „Care îmi sunt realizările?” De multe ori identitatea se pierde în fața realizărilor, iar „ce fac” devine mai important decât „ ce sunt”. Putin mai târziu, vom reveni la aceasta.
Așadar, Domnul Isus o strigă pe Maria pe nume – El este Cel care face chemarea. Ann Voskamp, autoarea cărții O mie de binecuvântări, spunea, „Diavolul îți știe numele, dar alege să te strige după păcatul tău. Dumnezeu îți cunoaște păcatul, dar alege să te strige pe nume.” Dacă Isus nu te strigă sau nu te-a strigat pe nume, dacă nu L-ai întâlnit, este imposibil să ai o identitate sigură și să trăiești o viață în care roada Duhului să fie evidentă (bunătatea, dragostea, bucuria, îndelunga răbdare, pacea, facerea de bine, blândețea, credincioșia, înfrânarea poftelor – Galateni5:22-23).
Vă provoc în minutele următoare să vă gândiți la unul – doua aspecte din viața voastră care s-au schimbat în urma chemării pe nume adresată vouă de Domnul. Vă dau câteva minute să faceți o pauză de la citit, si sa scrieți pe o foaie separată, la ce v-ați gândit. De exemplu, cineva mi-a mărturisit recent că atunci când Domnul a chemat-o si l-a acceptat ca Mântuitor, dintr-o persoană cu o fire mai închisă, s-a transformat într-o persoană mult mai deschisă, si gata să slujească in domeniul muzical in biserica din care face parte. Înainte de asta, slujirea in public era oarecum de neconceput pentru ea.
Ce a însemnat pentru mine ca fiică, soră, soție și mamă, prietenă, să fi fost chemată pe nume de El? În dreptul fiecăruia dintre roluri aș putea să vă spun multe, însă mă opresc la cel(e) de soție și mamă, mai ales ca nu de mult am sărbătorit împreuna 8 martie. Ca soție și mamă chemată pe nume de Domnul înțeleg că ceea „ce sunt” e mult mai important decât „ce fac”, decât realizările mele, oricât de impresionante ar fi ele pentru cei care mă cunosc. El m-a chemat pe nume, iar acest lucru înseamnă în primul rând că voi dori să mă hrănesc zilnic din Scriptură, că timpul petrecut cu Domnul este și va fi o prioritate, văzând de-atâtea ori, de-lungul celor douăzeci și patru de ani de căsnicie, cum acele momente în prezența Domnului dau sens vieții mele și bucuria, liniștea și pacea se răsfrâng asupra familiei cu care El m-a binecuvântat. În fiecare an, în cadrul Seminarului de Consiliere pre-maritală, le spun viitoarelor soții ce rol extraordinar le-a încredințat Dumnezeu, acela de a fi inima căminului lor (Stormie Omartian, „Puterea rugăciunii unei soții”) E ceva ce numai noi putem face. Sunt sigură că cele care sunt căsătorite de câtva timp îmi vor da dreptate când spun că noi, ca soții și mame, dăm „tonul” căminului nostru: dacă noi suntem vesele, sau triste, starea noastră își va pune amprenta pe atmosfera casei noastre.
Intr-adevăr, așa cum spunea si o alta bine cunoscuta autoare creștina, relația noastră cu Isus este cea mai importantă relație. Am menționat-o pe Maria Magdalena, dar, dați-mi voie sa mai menționez alte doua nume de femei din Noul Testament, contemporane cu Domnul Isus, si foarte familiare cu lucrarea Lui: Marta si Maria. Ce ne spune Luca, evanghelistul, despre ele? Marta era preocupata sa fie totul bine, se îngrijora ca nu va termina treaba. Maria – Maria stătea liniștita la picioarele lui Isus, si asculta învățătura Lui. Si eu, de multe ori, mă las prinsă de slujirea care trebuie făcută, si pun pe o treapta mai jos ascultarea de Cuvântul Lui. Dumnezeu, in bunătatea Lui, ne îngăduie sa slujim. Însă puterea nu vine din slujire. Puterea vine din ascultare. Pot si îmi este îngăduit si este chiar bine ca slujesc, însă daca nu mă opresc, daca nu fac o prioritate din a petrece timp in ascultare de El si Cuvântul Lui, slujirea mea devine rutina, rutina lipsită de bucurie. Sursa slujirii nu este in puterea mea, ci in dragostea Lui revărsată asupra mea.
Mai mult, Domnul Isus folosește câteva cuvinte care mă caracterizează si pe mine, si cred ca in buna parte, pe noi, femeile: “Marto, Marto, zice El, pentru multe lucruri te frămânți si te îngrijorezi tu.” Si as lega aceste gânduri ce urmează de ideea de identitate, amintita acum câteva minute. Așa-i ca de multe ori avem impresia ca dacă ne îngrijorăm , rezolv mai repede problema cu care mă confrunt? Uneori ne trezim atât de prinse de problema, am analizat si reanalizat situația de atâtea ori, încât nu mai știm exact de unde a început totul. Va întreb pe dumneavoastră, așa cum mă întreb acum pe mine: s-a rezolvat problema datorită faptului ca eu m-am îngrijorat? Nici vorba! Dimpotrivă, adesea, problema s-a acutizat mai ales in gândul meu, deoarece o tot ‘frământam” atâta, clădind uneori pe presupoziții false. Si in tot acest timp, m-am lăsat înșelată de gândul ca pot schimba ceva prin propriile mele puteri.
Haideți sa va spun ce mi-a spus o data, într-o discuție, o sora in Cristos, care mi-a fost mentor câțiva ani de zile: “Cu riscul de a te dezamăgi, iți spun ca te îngrijorezi si vei continua sa te îngrijorezi pana vei ajunge in cer. Însă Dumnezeu iți poate da o credință mai mare decât îngrijorarea.”
În al doilea rând, mă voi înconjura și voi căuta părtășia celor care mă îndeamnă la „dragoste și fapte bune” ori de câte ori acest lucru este posibil. Nu toate avem privilegiul de a lucra într-un ambient creștin – cele mai multe dintre noi petrecem multe ore în afara casei și a bisericii, în afara grupului de surori sau de rugăciune din care facem parte. Prin urmare gândirea și acțiunile noastre sunt influențate de mediul în care petrecem cel mai mult din timpul nostru. La fel e și cu copiii noștri. In urma cu doi ani am organizat in biserica noastră o conferință pentru familii cu titlul, „Cine? Ce? . . . îmi influențează copilul?” iar vorbitorul a fost Rick Iglesias. Având o experiență de mai bine de treizeci de ani în lucrarea pastorală, Rick cita dintr-un studiu de cercetare recent al Universității Michigan, SUA, în care se afirma că un copil petrece în general 4 ore și jumătate pe zi în fața ecranului. Adăugăm cele 4 -6 ore la școală și cel puțin 2 ore la teme de luni până vineri, , și noi, ca părinți, ne dăm seama cu ce puțin am rămas. Am, în schimb, ca mamă, o unealtă mereu la-ndemână: rugăciunea. Rick sublinia că dacă noi nu ne vom influența copii, altcineva sigur o va face.
Te-a chemat Domnul pe nume? Trăiește-ți viața astfel încât cei din jur să își dorească să Îl cunoască și ei mai bine pe Isus, începând cu cei din casa ta.
